Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘poezie romaneasca’


Am zărit lumina

Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi ? Voinici ?
Cum o mai duceţi cu fericirea ?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

Read Full Post »

Prefaţă

Dilecto, ilustrissimo şi divo,
Era într-o grădină din Bordeaux.
Treceau prin faţa noastră fugitivo,
Visuri de cupă, visuri de caro,

Ce dănţuiau, când cast şi când lasciv, o
Ciudată gigă, cred că-n gama do.
Dilecto, ilustrissimo şi divo,
Era într-o grădină din Bordeaux

Când, molto lento, molto senzitivo,
Sorbeam din porţelanuri rococo
Un ceai adus din Antananarivo
Care-ţi făcea corneea indigo,

Dilecto, ilustrissimo şi divo.

Read Full Post »

micile întâmplări ale absenţei

văile cu tufe de ienupăr se voalează
în menta serii, când aerul tremură sub vergele de apă
şi dublează pasul unei fericiri temătoare.

aceasta suflă în uşă şi ochii tăi se deschid fără să uite nimic
din largile ocoluri ale părului spre inimă. lângă buze,
întunericul se strânge cât să-mi poţi vorbi de micile întâmplări
ale absenţei. în grădina cu buturugi, spaimele
şi-au atins de mult capătul şi acum surprind reflexul
schimbării, în pliul obrajilor. spaţiul e din nou
un cuvânt locuibil, în a cărui mişcare plonjăm şi greutatea ni se ia,
pentru că suferinţa e marginea însăşi a lumii ce ne părăseşte.

dar, ieşind de la noi, icnetul ei suie-n văzduh şi de acolo, destins,
ne umbreşte ca o pânză ţinută din patru colţuri de îngeri.
şi nu dezarmăm, căci memoria tulbură apa
din care beau cei supuşi uitării şi vindecarea vine peste ei,
cei ce sunt cu un cap mai înalţi decât timpul.

Read Full Post »

Poema chiuvetei

într-o zi chiuveta cazu în dragoste
iubi o mica stea galbena din coltul geamului de la bucatarie
se confesa musamalei si borcanului de mustar
se plânse tacâmurilor ude.
în alta zi chiuveta îsi marturisi dragostea:
– stea mica, nu scânteia peste fabrica de pâine si moara dâmbovita
da-te jos, caci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice si sunt pline de becuri
te risipesti punându-ti auriul pe acoperisuri
si paratraznete.
stea mica, nichelul meu te doreste, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe si el
vasele cu resturi de conserva de peste
te-au si îndragit.
vino, si ai sa scânteiezi toata noaptea deasupra regatului de linoleum
craiasa a gândacilor de bucatarie.

dar, vai! steaua galbena nu a raspuns acestei chemari
caci ea iubea o strecuratoare de supa
din casa unui contabil din pomerania
si noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
asa ca într-un târziu chiuveta începu sa-si puna întrebari cu privire la sensul existentei si obiectivitatea ei
si într-un foarte târziu îi facu o propunere musamalei.
… cândva în jocul dragostei m-am implicat si eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus aceasta poveste.
am iubit o superba dacie crem pe care nu am vazut-o decât o data…
dar, ce sa mai vorbim, acum am copii prescolari
si tot ce a fost mi se pare un vis.

(din antologia Aer cu dimante, reeditare Humanitas 2010)

Read Full Post »

Mail de la Sylvia Plath

Ar trebui să trăim veşnic
măcar o dată,
ca un godot
moartea să ni se lase aşteptată,
să ne prefacem supăraţi
din cauza asta,
să-mi fie dor de tine
ca de un glonţ în cap…
ar trebui să trăim veşnic
măcar o dată,
să cadă anii în noi
ca tencuiala într-o veche casă,
să nu ne mai înspăimânte lupii tusei
ori dihăniile bătrâneţii,
să le răspundem cu răcnete
din carpaţii plămânilor,
să ne luăm în braţe cu nebunii
şi să dansăm desculţi pe jar de stele,
pe cioburi…
căci sângele nostru este copilul
care râde în somn
când în camera alăturată
moartea face curăţenie generală.

Read Full Post »

Aer cu diamante

Ea era atât de frumoasă
încât vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
maşina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborâse când s-a auzit
înghiţitura.
Şoferii mestecaţi
au plâns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atât de frumoasă
încât şi câinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.

Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile
când ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinţi
cheia franceză şi cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanţa inutilă
şi broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.

Ei cu toţii mâncară
piciorul mansardei
ei cu toţii mâncară ţiglă
când ea urcă fâlfâind pe acoperiş
când ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
îşi devoră capsula
când ea depăşi sistemul terestru
– Ce-ai să faci de-acuma în cer? –
au întrebat-o
cu gurile şiroind de regrete.
Dar ea era atât de frumoasă
încât a fost la fel de frumoasă
şi-n continuare.

Iar ei nu găsiră în toată
lumea largă
destule măsele
destule gâtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanţa care creştea mereu
şi restul cuvintelor până la moarte.

Read Full Post »

Read Full Post »

Older Posts »