Feeds:
Posts
Comments

în seara încetelor legănări toţi arborii

ţi-e greu să alegi unul.
te plimbi la marginea lor cu o funie.
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile albastre vor fi
şi carnea pe câmpuri se arată, pe drumuri
se arată, peste tot.
şi tu te plimbi doar pe la marginea arborilor,
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe drumuri se arată, pe ceruri
se arată, peste tot.
cineva te ridică
şi vezi: printre arborii albi aerul e alb.

acolo se doarme puţin, acolo te legeni nu mult
şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
se desprind, alunecă sub tine
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe ceruri se arată,
pe pământuri se arată, peste tot.

şi doar mai încolo, lângă câmpuri, lângă nimeni,
o carne albă încet legănată de arborii albi.

Advertisements

http://www.youtube-nocookie.com/v/-xwEy_o9UEM?fs=1&hl=en_US

pentru că e o cifră rotundă, o piesă specială.

iederă

memoriei bunicului meu

ai pierdut la ruletă
sunetele din camera de tortură
cineva le-a găsit
era prea târziu

noroiul acoperise durerea
noroiul acoperise suflarea

câtă linişte e aici
iedera proaspătă mângâie pereţii

niciun cuvânt în plus

iedera proaspătă mângâie pereţii
are mâinile albe fine
o fetiţă de treisprezece ani
învaţă pâinea noastră cea de niciodată
cu un profesor de pian

iedera e proaspătă
nu lasă urme inutile pe retină
se scurge
peste blocuri mirosind a tămâie

dincolo
iedera se găseşte pe toate drumurile

Când o clientă permanentă aducea un material, croitoreasa nu mai trecea măsura în carneţel. Doar măsura unei femei care mergea zilnic la abator şi era sleită ca bărbaţii o trecea croitoreasa de fiecare dată în carneţel. Lua centimetrul în gură şi spunea: Ar trebui să mergi la veterinar, dacă vrei o rochie. Păi, aşa, dacă-mi slăbeştiîn fiecare zi tot mai rău, în curând carnetul meu o să se umple de oasele tale.

Copii smulg firele de iarbă cu tulpiniţele lor lăptoase din pământ şi sug din ele, în joacă. Foamea se află până şi-n joc. Plămânii se opresc din crescut, laptele din ierburi hrăneşte degetele murdare. şirurile de negi. Nu şi dinţii de lapte, ei cad.. Nu se clatină prea mult, îâi cad în palmă când vorbeşti. Copiii îi aruncă peste umăr, azi unul, mâine altul, la spate, în iarbă.

Plopii se îngălbenesc din cauza fabricii, unde fac femeile oale roşii de noapte şi cârlige verzi de rufe. Femeile se usucă şi tuşesc şi plopii se îngălbenesc. Femeile de la fabrică poartă şi vara chiloţi groşi cu cracul până la genunchi şi elastice late. Ele îşi vâră, în fiecare zi, atâtea cârlige de rufe în chiloţi până îşi căptuşesc, pulpele şi burţile atât de zdravăn, încât cârligele nici nu mai sună la mers. În centrul oraşului, în Piaţa Operei, copiii femeilor poartă cârligele înşirate pe şnururi în jurul  gâtului şi le schimbă pe ciorapi, ţigări sau săpun. Iarna femeile îşi vâră şi oale de noapte pline cu cârlige de rufe şi chiloţi. Pe sub paltoane nu se văd.

http://www.youtube-nocookie.com/v/cibY5F4lgRY?fs=1&hl=en_US

Despre înjurături

Înjurăturile sunt reci. Înjurăturile nu au nevoie de dalii, de pâine, de mere, de vară. Ele nu-s de mirosit şi nici de mâncat. Înjurăturile sunt bune doar să stârneşti praful şi să te culci pe un loc neted , sunt bune doar de un mic scandal şi de un lung răgaz de linişte. Ele coboară pulsul din tâmple în încheieturile mâinilor şi ridică bătăile difuze ale inimii în urechi. Înjurăturile se înteţesc şi se gâtuie. După ce înjurăturile s-au rostit, parcă nici n-au existat.

micile întâmplări ale absenţei

văile cu tufe de ienupăr se voalează
în menta serii, când aerul tremură sub vergele de apă
şi dublează pasul unei fericiri temătoare.

aceasta suflă în uşă şi ochii tăi se deschid fără să uite nimic
din largile ocoluri ale părului spre inimă. lângă buze,
întunericul se strânge cât să-mi poţi vorbi de micile întâmplări
ale absenţei. în grădina cu buturugi, spaimele
şi-au atins de mult capătul şi acum surprind reflexul
schimbării, în pliul obrajilor. spaţiul e din nou
un cuvânt locuibil, în a cărui mişcare plonjăm şi greutatea ni se ia,
pentru că suferinţa e marginea însăşi a lumii ce ne părăseşte.

dar, ieşind de la noi, icnetul ei suie-n văzduh şi de acolo, destins,
ne umbreşte ca o pânză ţinută din patru colţuri de îngeri.
şi nu dezarmăm, căci memoria tulbură apa
din care beau cei supuşi uitării şi vindecarea vine peste ei,
cei ce sunt cu un cap mai înalţi decât timpul.