Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘recenzii’ Category

autor: Mario Vargas Llosa
titlu: Mătuşa Julia şi condeierul (La tía Julia y el escribidor)
editura: Humanitas
anul: 2010 (ediţia originală 1977)
nr. de pag.:367
preţ: 25-30 RON
traducător: Coman Lupu
redactor: Sorin Lavric

Este prima dată când intru în contact cu literatura câştigătorului premiului Nobel pe 2010. Inevitabil, am creat o punte de legătură cu celălalt mare scriitor al Americii de Sud, columbianul Marquez. Deşi amândoi sunt maeştri ai realismului, pentru cititorul obişnuit cu literatura de calitate, diferenţele de nuanţă sunt vizibile.

Romanul este construit pe două planuri. În prima ipostază, romancierul peruvian împrumută elemente ale propriei biografii pentru a construi o poveste de dragoste cu o mătuşă prin alianţă, bolivianca Julia Urquidi Illanes, cu paisprezece ani mai în vârstă decât tânărul Mario.Cel de-al doilea plan al romanului cuprinde radionovelele, opera scribului bolivian Pedro Camacho. Acestea sunt construite pe anumite şabloane –a ajuns în floarea vârstei, adică la cincizeci de ani. Era un bărbat cu fruntea lată, nasul acvilin, privirea pătrunzătoare, drept şi bun la suflet, care atinsese apogeul în profesiunea lui– având puternice elemente fataliste şi incestuoase.

Tânărul Mario gravitează între dorinţa de a deveni scriitor şi dragostea pentru mătuşa Julia. Prin – Dacă mă însor vreodată, nici eu nu o să am copii, am prevenit-o. Copiii şi literatura sunt incompatibili, tânărul student la Drept îşi asumă rolul de viitor mare scriitor şi ambasador cultural al statului Peru în Europa de Vest.

Deşi aparent distincte, cele două planuri sunt adiacente, în sensul în care Pedro Camacho amestecă scenariile radiofonice, încurcând personajele, iar povestea celor doi îndrăgostiţi scapă de sub controlul familiei, generând un imens scandal.

Ultimul capitol explică evoluţia ulterioară a personajelor, fiind o îndeplinire a profeţiilor lui Vargas Llosa, ajuns între timp în Europa ca scriitor şi gazetar. Laureatul premiului Nobel pentru literatură din 2010 îşi încheie romanul printr-o notă autoironică, fiind conştient că actuala soţie, verişoara Patricia poate comite o crimă de lezcultură, atunci când Varguitas dispare jumătate de zi de acasă, fiind o fată cu caracter, nu glumă, şi foarte capabilă să facă tot ceea ce făgăduieşte

Read Full Post »

autor: George C. Dumitru
titlu: Poveste cu o fată
editura: Vremea
anul: 2010
nr. de pag.:142
preţ: 18 lei (librăria Mihail Sadoveanu, site-ul editurii Vremea

redactor: Maria Giugariu

Din punctul meu de vedere, această carte poate fi privită în două moduri: fie ca un experiment al evoluţiei lui George ca autor, fie ca o carte ce anunţă un viitor roman. Cu oricare dintre aceste direcţii avem de-a face, ideea este una pozitivă, mai ales că debutul editorial în ziua de astăzi este precedat de un debut în mediul literar online.

Voi privi această carte din unghiul unui album muzical, luând povestirile bucată cu bucată, şi nu ca pe un tot unitar. Nu avem de-a face nici cu un one hit wonders, cum ar putea considera anumiţi cititori proza realistă pe două planuri, Poveste cu o fată, dar nici cu un album conceptual de tipul The Wall.

Prima povestire, intitulată Poveste cu o fată, merge pe două planuri narative care se tot apropie, naraţiunea la persoana I, fiind de un realism cuceritor. Cadrul poveştii oscilează între Bucureşti, Constanţa, locul natal al autorului şi Cluj, folosit doar pentru a rezolva viitoarea cheie a textului. Autorul a mizat în finalul prozei pe formule precum cea de mai jos:

Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de douăzeci şi şase de ani care poate a murit?

Că era frumoasă. Şi obosită. Că la şaisprezece ani îi murise tatăl şi că se depărtase de maică-sa. Că mergea cu metroul şi fuma Kent.

Prima proză scurtă este un punct forte al cărţii reuşind să capteze cititorul, care va citi cartea în intimitatea căminului, şi nu în tren cum s-a spus la lansarea volumului, de marţi, 28 septembrie de la Librăria Sadoveanu.

Paty, a doua povestire este marea mea dezamăgire privind  această cărţi. Am reuşit să smulg de la autor că din punct de vedere cronologic este prima scrisă, George apelând la aleator în ceea ce priveşte aşezarea prozelor în carte. O poveste cu două triunghiuri amoroase, o poveste ce amestecă banalul cotidian cu eseişti şi autori francezi precum Gide şi Sartre, o poveste în care se simte totuşi intimitatea autorului, cu o intruziune adâncă în text. Ca şi în prima proză, avem de-a face cu spaţiul bucureştean, cu locuri comune multora dintre noi, dar şi cu un personaj cu probleme psihiatrice, în persoana lui Paty.

Popa Marin este o secvenţă a unei călătorii cu trenul, având în centru realităţile româneşti post-decembriste. Numele textului dă şi o idee cititorului despre direcţia în care doreşte să meargă autorul prin vocea personajului său. Textul este plăcut pentru oricare dintre cei care au mers măcar o dată cu trenul şi care vor înţelege mizele pe care se accentuează. O discuţie în tren, banală la prima vedere, cu o tendinţă accentuată de monolog poate fi subiect literar.

Opulenţă este din toate punctele de vedere o proză actuală, mizând foarte mult pe caracterul psihologic, pe absurd, dar şi pe acumulări ale unui om care închide ochii, şi crede astfel că va putea să treacă prin lume fentând regulile mai mult sau mai puţin formale/adecvate secolului XXI. Îmi voi permite să citez un fragment pentru a reda sentimentul trăit atunci când am citit Opulenţă:

Mie îmi place spaţiul liber. Aerisit. Să văd cerul de departe. Şi să mă gândesc că zbor. Tare mi-ar fi plăcut să zbor. Să le rânjesc de sus. Să cad în picaje şi să mp redresez dintr-odată. Ca un pescăruş.

Fraze scurte, abrupte, dar şi un cadru aproape haotic, absurd scot această proză din linia de demarcaţie a coperţilor cărţii. Dacă ar fi să compar această proză cu o piesă favorită, aceasta ar fi fără îndoială Waiting for the Sun a legendarilor The Doors.

După ce ne scoate din real şi ne pune imaginaţia să lucreze prin Opulenţă, George Dumitru ne aruncă din nou în realităţiile astea care ne macină existenţa. Căderea este prea bruscă de la frustrare şi luptă internă la lene ca şi mod de existenţă.

Dreptul de a sta e un text fain, foarte fain chiar, însă aşezarea lui după Opulenţă îi dă un handicap uriaş. Un cămin conjugal, unde doar femeia lucrează, iar bărbatul merge până la limita suportabilităţii, folosindu-se de dreptul de a sta prin atitudini imature când vine vorba de un loc de muncă realizează un tablou modern, dând prozei un puternic accent feminist. Practic acesta este şi marele câştig al textului lui George Dumitru, vede problema şi de pe latura feminină.

Un pârâu fără apă nu era absolut necesar acestui volum, mai ales că vine după cele mai bune texte din punctul meu de vedere. Singura chestiune cu adevărat deosebită este metafora fertilităţii femeii, în rest se merge pe ideea unui cuplu aflat în criză, un adulter şi un avort. Povestea este totuşi condusă bine, tehnica narativă la George Dumitru fiind deja un atu dobândit de-a lungul celor şapte ani în care a lucrat la această carte.

Oare societatea de astăzi ne dă dreptul de a sta?

Read Full Post »

Titlul albumului provine conform unor surse externe din numele unui cântec al soldaţilor folosit în primul război mondial. Personal, We’re here because we’re here, îmi sugerează o incluziune a unei lumi în aceeaşi lume, fără ca cele două versiuni ale acelei lumi să se plieze perfect, de aici luând naştere muzica, şi chiar arta în general.

Producătorul şi acestui album este Steven Wilson, chitaristul trupei britanice Porcupine Tree. Albumul este foarte bine structurat, trebuie ascultat cap-coadă pentru a fi perceput la adevăratul său potenţial. Lumea Anathema în 2010 durează şaizeci de minute şi conţine zece piese bune şi foarte bune.

Thin Air este un fel de ars poetica pentru acest album, pentru că această melodie defineşte liniile după care este construit întreg jocul de lego Anathema 2010. Zone clean învecinate cu explozii de riff-uri, care vin în mod natural dau o imagine de ansamblu privind We’re Here Because We’re Here.

Continuarea pe rockul…

Read Full Post »

Nu ma gandeam la un asemenea titlu inainte de prestatia englezilor. Nu ma gandeam nici ca nu voi decora acest articol cu poze sau videoclipuri din concert. De asemenea, cred ca e primul concert la care m-am uitat la ceas.

Am ajuns la fata locului la ora 14, iar lumea era deja adunata, in jur de 300 de persoane fiind  postate langa niste garduri decorate cu teomberoane de culoare verde.

Desi portile ar fi trebuit sa se deschida la orele 17, varzenii sau clujenii au intarziat circa 10-15 minute, fapt ce a provocat reactii pur romanesti: scandari, urlete, injurii, chiar si sticle de plastic aruncate spre fortele de ordine. De asemenea, foarte deranjanta a fost si ideea de a face porti separate pentru femei si barbati. Cu toate ca stateam de 30 d eminute la un gard mixt, a trebuit sa ma mut pentru ca pe acolo treceau muierile. Mai lipsea sa fim pusi in ordine alfabetica sau in ordinea inaltimii.

Ideea de a lasa doar primii 5000 in fata este o idiotenie din start. Pe ce criterii sa realizezi asta atata vreme cat toti cei prezenti au platit aceeasi suma pentru bilet? Cum sa nu se incurajeze violenta si injuriile, cand foarte usor se puteau face bilete pe diverse categorii de pret, la fel ca la marile concerte din Bucuresti. Ca paranteza, Cluj-Napoca este un oras foarte frumos, insa la capitolul organizare concerte ar trebui sa ia de invat de la orase apropiate, care deja au acumulat o experienta in acest sens: Sibiu, Budapesta, Targu-Mures ori Bucuresti.

Desi am avut dubii in privinta alegerii celor de la Cargo ca trupa de deschidere, timisorenii s-au ridicat la nivelul unui astfel de eveniment. Nu canta foarte des in fata a 25000-27000 de oameni, asa ca Barar & co. au ales piesele clasice. Nici nu se putea altfel, mai ales ca n-au mai scos de foarte multa vreme un material nou. Piese precum “Ziua Vrajitoarelor”, “Doi pasi”, “Daca ploaia s-ar opri”, “Nu pot trai fara tine” sau “calare pe motoare” plus surpriza placuta “Batacanda” au constituit esenta celor aproape 45 de minute de concert Cargo. In afara de incercarile lui Igrisan de a ridica vocea pe finalul pieselor,  ca o invocare a lui Kempes de prost gust, timisorenii s-au prezentat excelent atat ca sunet, cat si ca set-list.

Ce te faci insa cand nu se ridica Iron Maiden la nivelul unui astfel de eveniment? Totusi ca sa fim obiectivi era aproape natural sa nu iasa la fel ca in 2008 din mai multe motive:

1. Set-listul (cu toate ca ultimele albume sunt bune, nu se vor ridica niciodata la nivelul celor din ’80, cu exceptia formidabilului album “Brave new world” 2000. Cand vii doar a treia oara intr-o tara canti piesele clasice pentru asta va dori publicul sa auda si nu ultimul tau single, “El Dorado”, care nu se va compara niciodata cu piese precum “The Trooper” ori “Aces High”.

2. Scena extrem de mica (in 2008 scena a fost foarte mare si astfel Eddie si-a facut prezenta de mai multe ori pe scena, in timp ce Bruce a avut mai mult loc de exprimare)

3. Pregatirea concertului (concertul din august 2008 a fost anuntat din decembrie 2007, in timp ce acesta a fost prezentat aproape de luna iunie a acestui an)

Cu toate acestea era un concert Iron Maiden, iar asteptarile erau proportionale. Pe langa faptul ca imbulzeala provocata m-a facut sa ma deplasez mai in spate in timpul celei de-a doua piese, “The Ghost of the Navigator” am remarcat de la inceput un sunet cu adevarat romanesc, un fel de sunet-sos pentru o varza a la Cluj. Mi-am zis ca acestea sunt doar primele 2 piese (“The Wicker Man” si “The Ghost of the Navigator”) si ca sunetul se va regla pe parcurs. Din pacate, daca nu as fi cunoscut prea bine piesa “El Dorado”, probabil ca nu as fi intlees nimic din ea. Chitara lui Adrian Smith nu se auzea aproape deloc, bass-ul lui Harris cand prea tare, cand prea incet, in timp ce Bruce a sarit niste versuri pe vreo 2 piese (imi amintesc acum de “Dance of Death” si “No more lies” de pe Dance of death 2003).

Foarte mult mi-au placut insa interpretarile de pe penultimul album Iron Maiden, “A Matter of Life and Death”, 2006, in speta, “The Reincarnation of Benjamin Breeg” si in special “These Colours Don’t Run”. Tin sa precizez ca mai mult de 70% din cei prezenti in jurul meu nu stiau aceste cantece, fapt ce pot spune ca nu m-a mirat.

Singurul dintre membrii trupei care s-a ridicat la nivelul concertului clujean a fost chitaristul Janick Gers, extrem de vioi si energic. Chitara lui s-a auzit cel mai bine din locul in care ma aflam. O alta buna intrepretare a fost si la piesa “Blood Brothers” dedicata lui Ronnie James Dio, disparut dintre noi in acest an.

Momentul bis-ului a gasit zona in care ma aflam intr-un moment jenant. Doi  indivizi care nu aveau impreuna mai mult de 35 de ani se luptau la propriu pentru un bat de tobe. Acest aspect s-a derulat pe toata durata primei piese de bis, “The Number of the Beast”. Pana la urma au rupt batul in doua. Am facut 2-3 cruci si mi-am zis ca pentru genul acesta de oameni, si nu cred ca a fost un caz izolat nu se merita efortului aducerii de trupe mari in Romania. Si se pare varzenii ardelenii sunt mai civilizati.

A urmat dupa aceasta piesa singura piesa care m-a facut simt cu adevarat ca ma aflu la un adevarat concert Iron maiden, si anume, “Hallowed be thy Name”. Acolo am decis ca e momentul sa ma tund, ca semn al unei noi etape a vietii mele. Nu, nu voi renunta la rock, insa anumite aspecte de la acest concert m-au dezamgit profund. Pe aceasta piesa am fost foarte energic, si poate desi au fost mici inadvertente nu le-am simtit, atunci pot spune ca am trait concertul la intensitate maxima. Finalul a fost si el la inaltime prin piesa “Runnin’ Free”, dar parca lucrurile nu mai stateau ca in 2008.

Cunoasterea set-listului este iarasi o arma cu doua taisuri, si ma refer aici la ideea de a merge 95% pe aceleasi piese intr-un turneu. Spre deosebire de Iron Maiden, Metallica au schimbat 3-4 piese fata de concertul din Polonia si in general variaza play-listul. facand iarasi comparatia intre cele doua, Metallica nu va face niciodata concerte de mana a doua, de 100 000 euro cum am auzit ca s-a vehiculat la Cluj.

Concluzii

Pentru organizatori: lasati-va de meserie, ca sa nu mai fie nevoie sa batem 11 ore tara in lung si-n lat.

Pentru fani: fiti mai critici cu trupele favorite pentru ca simpla prezenta a unei trupe nu ganranteaza deja un concert mare (asta pentru fanii intre 15 si 18 ani).

Pentru trupa: nu mai faceti diferenta intre Hamburg si Cluj. Apropo Bruce, acolo era Cluj nu Bucuresti, dar stim ca la Bucuresti a fost infinit mai bine.

Read Full Post »

Astazi m-am intors dupa o saptamana de la Constanta, unde am petrecut clipe minunate alaturi de A. Am vizitat muzeul de istorie, muzeul de arta, am vazut moscheea, dar si cazinoul constrit in 1904. De asemenea, am facut plaja si mi-am scaldat pielea in cautare de inspiratie poetica in valurile marii. Voi reveni pe aceste considerente prin poeme/texte scurte.

Nu am neglijat nici lectura, reusind sa finalizez nu una, ci trei carti. Ultima dintre ele m-a intrigat si m-a impresionat cel mai puternic. Este vorba de romanul “Perforatorii” al lui Augustin Cupsa, aparut in 2006 la editura Cartea Romaneasca. Despre aceasta carte, Nicolae Manolescu puncta pe coperta IV urmatoarele:

Augustin Cupsa este unul dintre cei mai promitatori prozatori contemporani. Perforatorii sunt un amestec de realism si de absurditati avangardiste, de seriozitate si de ludic. Prozatorul scrie cu precizie chirurgicala, dar si cu umor. Pagina foieste de amanunte concrete, pitoresti sau picante. sarcasmul isi moaie taria in calimara ironiei . O proza plina de culoare, deloc tandra, cu un cer al gurii negru, cateodata cu smoala.

Personal, mi-a placut cocktail-ul de liric, epic si de monolog, dar si ideea de absurd dusa intr-un context contemporan. Acesta, pliat pe o realitate actuala poate fi considerat o proiectare a unei lumi paralele in lumea reala. Ceva asemanator am gasit si in filmul “Inception”, pe care l-am vazut saptamana asta la cinema impreuna cu A. Cu toate ca acolo este vorba despre implantarea in mintea unui om a unei idee initiale, coborand pana la nivelul IV al visului, si aici regasim din punctul meu de vedere diverse ipostaze ale unei lumi inchipuite pliate pe realitate.

O referire la intamplarile actuale regasim in urmatorul pasaj:

La noi sunt mai multe vedete ca oriunde altundeva, in special cantareti, oameni de televiziune, si avem o nationala de fotbal mandra ca noi si ca pamanturile noastre negre si afanate. Pamantul nostru este foarte aerat si are grauntele mare. Cireasa este cat caisa, caisa cat rosia, rosia e cat pepenele. Pepenele e de obicei din import, de la turci. tara noastra e mandra ca perii si ca merii; si perii, ca merii. Tara mea e mandra ca o telina, ca o sfecla de zahar.

Tara mea nu e, de fapt a mea. Ea a fost concesionata unui concernmultinational, mandru si el ca noi. O mica parte a mai fost impartia intre niste oameni si gospodari. Ei isi pun pozele la fiecare patru ani, prin decembrie, pe blocuri. Par din ce in ce mai batrani.

Pe langa fina ironie la adresa modului naiv, dar si manipulativ in care ne-au fost si ne sunt  prezentate valorile tarii noastre, regasim si o revolta la nivel latent legat de situatia in care ne aflam. Din punctul meu de vedere,prin acest mod fin se deosebesc scriitorii de golanii care se cred scriitori.

In continuare, ma voi referi la un scurt fragment in care Augustin Cupsa prezinta magistral absurdul in maniera proprie:

Robert a sarit primul pe masa de operatie, si noiam tacut amandoi, muti de admiratie, cand el n-a scos un sunet la prima incizie. Doctorul a cotrobait pe acolo si si-a bagat pensa aia cu cioc intors, de ne trecusera pe noi toate apele, pana cand a parut ca a gasit ce cauta.

Dupa un minut, a scos de acolo, usurel, un greier in toata regula. Asta a facut tup si a fugit sub masa. Asistenta s-a aplecat sa-l prinda in tavita, si noi ne-am bucurat sa-i vedem chilotii tanga si tatuajul cu frunza de marijuana de pe fund.

Docotrul lucra mai departe in tacere si scotea, greieri, lacuste mici si mamarute. In total sapte. De la mine a scos trei croitori, sase greieri si un paianjen.

De unde aveam toti gargaunii astia?

“De la prea mult citit”, spunea doctorul. “Cartea nu face bine”, si clatina din cap cu repros.

Aceasta ultima replica ma duce cu gandul la minunatul univers al lui Kafka, pe care il pomeneste adesea in paginile acestei carti si Augustin Cupsa.

Dintre toate monoloagele pe care ni le ofera autorul, ultimul mi se pare cel mai autentic, deoarece aceasta carte se vede prin ochii mei ca o operatie ce pune in pericol viata cititorului printre contuziile si confuzia generata de autor. Cel care lamureste situatia este doctorul prin urmatoarele cuvinte:

M-am ascuns intai intr-o meserie cuminte . M-am facut doctor, ca majoritatea colegilor me, si apoi, ca majoritatea noilor mei colegi, m-am specializat in psihiatrie.

Se spune ca doctorii sunt artisti ratati. Artistul e, la randul lui, un creator ratat . Orice creator e un Dumnezeu ratat. Dumnezeu e ratarea neantului. De acolo porneste totul, dintr-o scapare inexplicabila a nimicului nelimitat si perfect. Cand energia se va consuma, probabil lucrurile vor reveni in starea lor perfecta de nimic.

Exista foarte multe aspecte interesante in acest volum, multe motive si simboluri, mult absurd, mult ludic, dar si sarcasm. Recomand cu placere acest roman celor care au citit cate ceva la viata lor.

Read Full Post »

Este cartea care mi-a captat in intregime atentia in ultimele 2 saptamani. Am reusit sa parcurg cu mare placere cele aproape 700 de pagini aparute in traducere direct din  limba suedeza la Editura Trei in 2008. Titlul, unul foarte nimerit de altfel pune in centrul actiunii tema discriminarii/agresiunii/mutilarii/uciderii femeilor in Suedia incepand din anii ’50 si continuand aproape de anii 2000. Desi ma feresc de best-seller-e, aceasta carte nu e din categoria browniano-coelhica.

Stieg Larsson, disparut prematur in 2004 in urma unei crize cardiace realizeaza un roman politist foarte complex, despre care Pascal Brucker spunea ca e unul dintre putinele romane politiste care l-au facut sa se trezeasca in miez de noapte pentru a continua lectura.

Nu ma voi apuca sa va povestesc acum cartea pentru ca ar strica toata placerea unei posibile lecturi din partea unui viitor cititor. Va voi spune doar ca am fost surprins sa aflu aspecte privind  viata tumultoasa din Suedia, despre implicarea unor cetateni suedezi in nazismul nemtesc, despre crimele monstruoase descrise de autor si aspectele ar putea continua.

De remarcat ar fi datele statistice prezentate de autor la inceputul fiecarui capitol, spunandu-ne ca ce vom citi este perfect decupat din realitatea suedeza din trecutul apropiat si din prezent.

“46% din femeile din Suedia au fost victime ale violentei barbatilor”

“13% din femeile din Suedia au fost victime ale unor violente sexuale grave in afara unei relatii sexuale”

Personajele principale ale acestui roman sunt Mikael Blomkvist, un jurnalist de investigatie si Lisbeth Salander, un excelent free-lancer, hacker, researcher, dar si o fata cu grave probleme de comportament si anorexie.

Romanul este scris sub forma unui jurnal de bord as spune eu, mergandu-se pe datarea exacta a evenimentelor. De asemenea, in cadrul aceluasi capitol se merge in paralel cu evenimentele din viata lui Mikael si cele din viata lui Lisbeth, pana cei doi intra in jocul misterului imrepuna.

Cu ce raman dupa primul volum? Descoperirea unei crime care nu a existat, dupa mai bine de 40 ani, descoperirea unor crime oripilante (crimele sunt punctul forte al romanului, stiu ca suna ca dracu’ dar asta e adevarul), contextul social suedez, care nu e nici pe departe atat de roz pe cat mi-l imaginam, dar si preferintele autorului pentru anumite marci/branduri pe care nu ezita sa le insereze in text. Citind recenzii ale cartii dupa terminarea volumului, am dat peste o chestiune amuzanta care pentru mine personal a trecut neobservata.

Citez: Si o faza care m-a ofticat: Michael si Lisbeth au notebook-uri Apple (probabil pe principiul ca a fi elitisti ca aia de la Apple e mai putin rau decat a fi corporatisti monopolisti ca aia de la Microsoft), in timp ce bad guy-ul are Dell (bai, d-ala am si eu, ca MacBook-ul nu-ti ruleaza nici Spider Solitaire, ce sa mai zic de Gothic 3).

Anul acesta imi propun sa citesc si celelalte doua volume. Initial ar fi trebuit sa fie 10, din pacate autorul s-a stins. Ce m-a impresionat la Stieg Larsson? Are scrisul in sange, dar si un incredibil simt al plasarii indiciilor fara a ne da de banuit cine e lupul cel rau. De asemenea, cursivitatea poate fi considerat un mare atu al suedezului. Imi place si finalul, unul foartte vag care nu lasa de banuit continuarea volumului al doilea. Aici se face diferenta intre un scriitor si scriitorul.

Mai jos aveti cateva legaturi catre cronici facute ca la carte. Lectura placuta!

barbati-care-urasc-femeile

barbati-care-urasc-femeile

Barbatii_care_urasc_femeile-a6801.html

Read Full Post »

Ziua a doua a fost per total cea mai reusita din cadrul festivalului desfasurat la Romexpo. Au fost 50000 de oameni la Sonisphere, majoritatea asteptand Metallica. Personal, eram foarte entuziasmat in ceea ce priveste cele patru mari trupe din SUA. Cum spuneam intr-un articol anterior, alegerea Vitei de vie ca si trupa de deschidere, a fost total neinspirata. Cu toate acestea, Adrian Despot si colegii sai au avut o evolutie admirabila, pe care intentionat sau nu au scurtat-o la 35-40 minute. Nu au lipsit “Basul si cu toba mare” si nici cateva piese noi.

Anthrax a fost pentru mine cea mai mare surpriza. Cu toate ca dintre cele 4 trupe ce urmau a urca pe scena, Anthrax au avut ingrata misiune de a incepe spectacolul, Scott Ian si colegii sai au dovedit ca cei aproape 30 de cariera nu au trecut degeaba, si ca barba chitaristului arata nu batranete, ci experienta :D. Piese precum, “Madhouse”, “Indians” (ce a continut un interludiu Heaven and Hell, tribut Dio) sau “I am the law” au incatat publicul printr-un sunet foarte curat. Scott Ian a afirmat ca nu vor mai astepta inca 29 de ani pentru a reveni la Bucuresti. De asemenea, de remarcat a fost si momentul in care solistul Joey Belladona a aparut costumat in amerindian.

Dupa o pauza de circa 30 de minute, a aparut pe scena cel mai elegant dintre metalistii americani, si anume Dave Mustaine. Camasa alba, pletele blonde in vant erau ingredientele pentru un show incendiar. Din pacate, sunetul nu a fost grozav, de aceea Megadeth a fost marea mea dezamagire de la acest festival. Am putut asculta piese precum “A tout le monde”, “Hangar 18”, dar si arhicunoscutele “Symphony of destruction” si “Peace sells”. Cred ca a fost singura trupa in care s-a vazut clar ca trupa s-ar putea numi, Megastain ori Musdeth. Aveam asteptari foarte mari de la Megadeth, din pacate m-au cam dezamagit.

A treia trupa din “Big Four”, Slayer a fost de altfel cea mai bine pregatita din toate punctele de vedere. Sunetul perfect, vocea lui Tom Araya aproape ca pe disc, iar tobosarul Dave Lombardo m-a cucerit definitiv. Pot spune ca Lombardo este cel mai bun tobosar pe care l-am vazut vreodata cantand live. Inca astept ziua in care voi vedea Dream Theater pentru a putea face o comparatie. Intre cele 12 piese, s-au regasit si cinci dintre favoritele mele, si anume “Seasons in the abyss”, “Angel of death”, “Mandatory”, South of heaven” si “Raining blood”. daca Metallica nu ar fi avut un nume si o “familie” de fani, probabil ca Slayer ar fi umbrit prestatia celor “4 calareti”. S-a lasat si cu pogo la modul cel mai serios, din pacate/fericire fortele de ordine BGS neintervenind. Asa ca am avut doua spectacole, spectacolul Slayer si spectacolul publicului. Cu mana pe inima afirm ca Slayer ar fi putut canta la fel de bine ca head-liner pentru aceasta a doua zi.

In sfarsit a venit momentul culminant al serii…Metallica. Cand te referi la rock, iminent rostesti Metallica. Este foarte greu sa nu vorbesti despre aceasta trupa fara sa folosesti clisee. Mare parte, concertul a semanat foarte mult cu cel din 2008 de pe Cotroceni. Prima piesa a fost tot “Creeping death”, de asemenea au fost interpretate piese atat din perioada premergatoare “Black Album”, cat si cateva piese de pe acest minunat disc.

A urmat un moment “Death Magnetic” cu piesele “That was just your life” si Cyanide”. Piesa “Sad but true” a fost dedicata celor patru mari trupe din thrash-ul american, ce a urmat momentului noului album. Nu puteau sa lipseasca “Fade to black”, “Nothing else matters” sau “Enter Sandman”. din pacate, James a comis-o cu Budapest, incercand sa-si repare gresala repetand in disperare numele capitalei Romaniei la fiecare interventie intre piese. Cel mai entuziast mi s -a parut bassist-ul Roberto Agustín Miguel Santiago Samuel Trujillo Veracruz.

Daca e ceva care sa ma fi deranjat la acest concert este infatuarea lui Lars Ulrich, care cu cat se maturizeaza devine mai mandru de propriile realizari, desi onesti sa fim Metallica traieste din primii 10-12 ani de cariera si acum. Per total un concert foarte reusit, lipsit de ploaia din 2008. Cu siguranta mi-a placut mai mult pentru ca de data asta am stat in fata si am putut vedea foarte bine pe cei patru. Cpver-ul serii a fost marca Queen, in timp ce piesele de final ne-au amintit de stilul pe care Metallica l-a brevetat, thrash-metal. concertul s-a incheiat prin “Hit the lights” si “Seek and destroy”

Seara a doua a fost poate cel mai mare eveniment rock din istoria Romaniei, si cu greu va mai putea fi egalata curand. Motivele sunt simple, un asemenea concert e foarte scump, iar artistii incep sa imbatraneasca.

Foto: Mihăiţă Zbîrnea

Read Full Post »

Older Posts »