Când n-aveam nimic de gătit, lăsam fumul să-mi şerpuiască prin gură. Îmi trăgeam limba-ndărăt şi mestecam în gol. Mâncam salivă cu fum de seară şi mă gândeam la cârnaţi fripţi. Când n-aveam nimic de gătit treceam prin apropierea oalelor prefăcându-mă că înainte de culcare vreau să mă spăl pe dinţi la fântână. Dar înainte de a-mi vârî periuţa de dinţi în gură, mâncam de două ori . Cu foamea ochilor mâncam focul galben, iar cu foamea din cerul gurii, fumul. În timp ce mâncam, totul în jurul meu era tăcut, doar dinspre fabrică se rostogolea prin amurg duruitul bateriilor de cocsificare. Mă mişscam tot mai îmncet cu cât voiam să mă depărtez mai grabnic de fântână. Trebuia să mă smulg de lângă focşoare. În duruitul bateriilor de cocsificare desluşeam ghiorşăiturile maşţelor mele, întreaga panoramă vesperală era flămândă. Cerul se lăsa negru peste pământ, iar eu intram împleticindu-mă în baracă sub lumina de serviciu galbenă a becului.
Munceşti pe rupte şi-auzi cum îţi bate inima, şi: Fă economie la ciment, ai grijă de ciment , atenţie la ciment să nu se umezeasc, atenţie la ciment să nu-l ia vântul! Dar cimentul se-mprăştie, e risipitor cu sine, iar cu noi -zgârcit peste poate. trăim după cum vrea cimentul. e un pungaş, el ne-a furt pe noi, nu noi pe el. Şi nu doar atât: cimentul te-nrăieşte. Împrăştiindu-se, cimentul face să încolţească neîncrederea, cimentul e un intrigant.
